cât de puțini am rămâne cu norocul sau nenorocul de a fi liberi
din împrejurările unei conștiințe
care nu suportă justificarea
oricum am fi

avem nevoia noastră ca un format A4 la suprafața căruia imacularea
nu și-a aparținut niciodată
pentru că majoritatea și-a ales mijlocul de transport în comun
al propriilor identități

avem munți de nisip în văz și drumuri pavate cu iluzii
în același subiect și predicat
suntem propoziție în același timp
iar când ne săturăm din noi toate vrăbiile
ne scriem până în măduva cuvintelor
sângele

probabil că depinde mult de gravitatea faptelor comise
și cum justiția este la fel de stupidă ca o trotinetă
momentul central al percepției decade
până la ultimul numitor comun
vinovat de a ne ține în viață
pentru că firul se reia din capătul străzilor
străile sunt reluate din trupurile păsărilor dreptunghiulare
geometria se lasă călcată în orgoliu
și toate justificările intră într-o situație de putrefacție

ca să nu mai spun cât de lehamite poate să devină un poem
de mărimea asta
și cât de josnic este transportul în silă
lumea care fuge în genunchi
păsările cu mâinile tăiate
și o singură femeie cu privirea scoasă
cu mult înainte de iubire

și cu toate astea nu suntem noi
cele mai frumoase războaie
din lume?